La numai 10 km de Conacul Bucovinei se află Zona de agrement IEZER, pe malul lacului cu acelaşi nume. În anul 2016 s-a încheiat modernizarea zonei, prin re-amenajarea stăvilarului, turnarea de noi diguri, construcţia de foişoare turistice etc.
LA IEZER
Sunt în zilele noastre o seamă de lucruri care nu se mai văd. Că zimbrii au trecut în steme şi în poveşti se ştie, dar de o vreme n-am auzit să se vadă nici vulturi pe cer, nici lupi prin desişuri, nici lostriţe în valurile Moldovei şi ale Bistritei. Doar vânătorii şi pescarii de mai ştiu ceva despre toate acestea.
Eu unul v-oi zice ca a fost odată, demult, tare demult ceva care mai este încă şi azi; o poiană cu flori, la marginea unei prăpăstii ce părea fără fund. Acolo îşi ducea traiul, ca şi mine, un pădurar cu nevasta lui. Pădurarul acela s-a pierdut împreună cu toate ale lui de amar de veac, dar povestea lui a rămas.
În acele vremuri stăruia în aceste locuri liniştea. Numai noaptea se auzea cântecul buhei, toamna boncăluitul cerbului, câteodată mormăitul ursului. Şi ca şi mine erau întristaţi oamenii aceia că nu au copii, dar într-o zi s-a lăsat asupra lor îndurarea Celui de Sus, care pe atunci venea mai aproape şi el de ograda omului, şi femeia s-a simţit însărcinată. Au avut la bătrâneţe un fecior, aş zice cum nu se mai află, dăca nu te-aş avea pe tine în faţa ochilor mei. După ce s-a născut, ce nurne să-i dea? că la asta nu se gândiseră.
– Hai să-i punem numele Iezer, hotărî pădurarul. Cum femeia era destul de fericită că făcuse feciorul, lăsă treaba numelui în seama omului ei, ca să fie fericit şi el că alesese un nume frumos pentru cel atâta de mult aşteptat. Şi-i ziseră amândoi aşa. Când s-a facut flăcăul de vreo şaisprezece ani, a avut şi un mânz murg, scurt în picioare, cu gâtul gros, cum îs caii noştri de munte. Ai fost la Lucina, la crescătorie? N-ai apucat vremurile când în toată gospodăria erau câte doi şi mai mulţi cai şi de aceştia ce le zice acum huţuli şi de cei mari, moldoveneşti, buni pentru prinţii din Persia.
Călărind odată prin pădure pe căluţul lui năzdrăvan, se întâlneşte Iezer cu un om necăjit şi la faptură şi la straie care, după ce intrară în vorbă, îi zice:
– Am slujit la unul un an întreg şi iată care-mi fu plata: m-a alungat când i-am cerut-o.
– Şi ce-ai să faci?
– Am şi făcut! De-acurn codru-i al meu şi. . . Iasă.
– la-mâ bade, şi pe mine cu dumneata, că mama şi tata tot de la una ca asta au ajuns în singurătăţi, şi ei m-or lăsa.
L-au lăsat, că era feciorul lor bărbat în toată firea, cum i-a mers din urmă şi cântecul:
Sus colo în munţi,
În codrii cărunţi,
Sus în codru verde
Oare ce se vede?
Mîndru feciore,
‘Nalt şi subţirel,
Ce îmi călăreşte
Şi mândru doineşte.
Şi la brâu ce-avea,
Ce-atîrna în şa?
Avea trei pistoale
Şi o puşcă mare.
Haiduc îmi era,
Iezer se numea.
Vodă, care o fi fost pe vremea aceea, avea nevoie să fie o anume linişte şi pace în ţară, dar din pricina lui Iezer nu-i ieşeau socotelile. Ştiind că altă cale nu-i, s-a gândit să-l prinda cu şiretlic. Aşa au şi făcut: Pe când Iezer dormea liniştit lângă un izvor, vegheat de murgul său, cu pistoalele atârnate deasupra capului într-un fag, s-au apropiat pe furiş de l-au legat, l-au pus în lanţuri şi obezi. Văzându-se prins, îşi mai îmbrăţişă odată murgul cu privirea şi grăi astfel:
Hei, murgule,
pui de leu,
lata că-s legat şi eu.
Cine te-o mai adăpa?
Cine te-o încăleca?
Cine oare-o mai vedea
Cum pui nările-n pâmânt
Cum îţi fuge coama-n vânt
Şi ce mândru nechezai
Când ieşeam în vârf de plai?
Deîndatâ murgul s-a făcut nevăzut, iar oamenii stâpânirii au început a-l târâ pe Iezer, dar la o cotitură, ca din pâmînt, ţâşni murgul voinicului şi după el fârtaţii lui Iezer, în frunte cu fratele de cruce întâlnit odinioară. Unul îi tăie laţurile de la mâini şi de la picioare din goana calului cu cuţitul şi Iezer sări în spinarea murgului pornind-o în goană cu potera după el. Deodata ajung la poiana unde se născuse Iezer, dar acolo casa bătrânească nu se mai affa. Crescuse jnepeniş des pe marginea prăpastiei, de nu se mai vedea nimic înainte. Mai întîi Iezer, iar după el de-a valma ceilalţi călăreţi au căzut în adâncurile prăpastiei.
Aflând de întâmplare, au venit toţi cei care avură bine de la feciorul pădurarului la locul morţii sale. Şi atâta plâns a fost, de s-a făcut un lac adânc, care cu vremea s-a tot mărit, că peste ani i-am adăugat şi noi lacrimile noastre.
Acum ştii de ce acestui loc în care te afli pentru o vreme îi spune La Iezer.
Sursa: Prof. GEORGE BODEA – „Legendele Rarăului”